Blazare!

Am învăţat de la viaţă că totul este relativ. Că oricât de bun ai fi, nu vei fi răsplătit cu aceeaşi monedă, din contră. Am constatat, pe propria-mi piele, că nimic nu e aşa cum pare la prima vedere, aparenţele întotdeauna înşeală, prima impresie e total greşită iar toate persoanele pe care le întâlneşti, în orice context, poartă o mască pe care, mai devreme sau mai târziu, o vor lăsa să cadă. La începutul unei relaţii, unei prietenii sau a unei colaborări cu cea mai mai mare firmă din lume, totul este minunat. Ţi se pun pe masă doar lucrurile frumoase, primeşti informaţii foarte bine filtrate aşa încât să te simţi norocos că a dat peste tine o asemenea şansă. În scurt timp însă, constaţi că minunea este de fapt construită pe vorbe false, care nu sunt neapărat minciuni, ci doar adevăruri nespuse. Atunci te încăpăţânezi să lupţi, să demonstrezi, să accepţi, să laşi de la tine, să iei totul ca pe o provocare, aşteptând un semn, o mulţumire, un zâmbet măcar, de la persoana ce te-a angrenat în această luptă, involuntară poate. Atunci e momentul când măştile se dau jos. Când realizezi că ai dat tot ce-i mai bun din tine şi nu ai primit nimic. Când ţi se spune că nu ţi s-a cerut nimic din ceea ce ai făcut, nimeni nu te-a obligat la nimic, au fost numai deciziile tale. Întotdeauna, în orice legătură, personală sau profesională, interlocutorul îţi va spune, la un moment dat, prin fapte mărunte, adunate în timp, că nu mai are nevoie de bunătatea ta, de profesionalismul şi dăruirea ta. Depinde numai de tine când înţelegi acest lucru. Până la urmă, orice om, orice prieten, orice iubit, orice angajat poate fi înlocuit atunci când nu mai ai nevoie de el, nu?