De ce minţim?

De ce minţim? E o întrebare grea la care fiecare dintre noi vom răspunde diferit. Majoritatea vom minţi. Întotdeauna minciuna este calea cea mai uşoară pentru a ieşi din orice situaţie. Minţim în dragoste, la serviciu, acasă, pe stradă...oriunde există oameni, minciuna îşi strecoară coarnele.
Nu zic că ăsta e un lucru rău, nu condamn pe nimeni. Uneori minciuna ne scapă din situaţii pe care le vedem fără scăpare. Alteori minciuna e chiar necesară.
Dar totuşi...De ce minţim?
Pentru că suntem laşi, pentru că ne e teamă, pentru că suntem limitaţi, minţim din orgoliu, minţim ca să ne apărăm, ca să ne ascundem slăbiciunile, ca să fugim de adevăr, ca să ne ascundem de realitate. Sunt o mie de motive pentru care minţim, dar, de cele mai multe ori, minţim din teama de a nu fi minţiţi! Oare ce ar fi lumea dacă nu ar exista minciuna? Ştiu, e o întrebare infantilă. Dacă nu ar exista miniuna, cel mai probabil am inventa ceva asemănător.
Eu, de exemplu, mint din teama de a nu fi minţită. NU SUPORT minciuna. Prefer uşi închise în nas, vorbe spune în faţă, decât o minciună pe care, mai devreme sau mai târziu, cu siguranţă o voi descoperi. Dacă s-ar putea aş face o convenţie cu toată lumea prin care să spunem numai adevărul. Dar nu se poate. Mintea mea de copil visează, dar raţinea îmi aminteşte că nu mai sunt copil. Trebuie să lupt, să cad, să mint şi apoi să mă ridic! Îmi sunt datoare mie cu asta.
Acum vă provoc pe voi. Voi de ce minţiţi??

Şterge praful!

„Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!” Un îndemn mai realist nu-mi amintesc să fi auzit în ultima vreme. De multe ori, din teama de a ne accepta prezentul şi a ne contura viitorul, trăim în trecut, aşteptăm şi sperăm ca persoanele, situaţiile şi momentele apuse, să se întoarcă şi să se integreze în cotidianul nostru. Măcar o clipă, doar o discuţie, o privire. Câteodată aşteptăm zile, luni sau chiar ani. Deşi suntem convinşi că nimic nu mai poate fi schimbat, nimic nu mai poate fi la fel, continuăm să ne mulţumim cu praful unei amintiri, cu fumul unei flăcări ce s-a stins demult. Ne e greu să acceptăm că situaţia s-a schimbat, lumea se mişcă, iar noi trebuie să evoluăm odată cu ea. Eu cred că viaţa e prea frumoasă ca să o irosim trăind din amintiri, fară a mai adăugam altele noi, poate mult mai frumoase. Eu cred că asta înseamnă viaţa. Un sir limitat de amintiri. De aceea cred că cel mai bine e să închidem uşile trecutului, să sigilăm într-o cutie clipele frumoase, dar şi pe cele dureroase şi să ştergem praful trecutului din prezentul şi viitorul nostru! Viaţa e prea scurtă ca să ai regrete. Întotdeauna o viaţă în care faci faci greşeli e mult mai folositoare decât una în care nu faci nimic.

Chiar dacă susţinem sus şi tare că ne aflăm sub semnul democraţiei, foarte prost interpretată, zic eu, continuăm să fim limitaţi şi plini de prejudecăţi. Proşti de-a dreptul. Văd zilnic oameni care se echivează din anumite situaţii doar de frica de a nu fi judecaţi de vecini, cunoştinţe sau de societate. De o mie de ori pe zi ne minţim prietenii, iubiţii, părinţii de teamă să nu-i rănim. Întotdeauna ne ascundem sentimentele, ca să nu părem ridicoli. Mai mereu iertăm încercând să fugim de o eventuală singurătate. Într-un cuvânt, ne resemnăm situaţiei.

Unul din scopurile mele în viaţa e să nu fac nimic din ce cred că mi-ar putea părea rău mai târziu, şi să fac tot ceea ce îmi doresc cu adevărat, astfel încât să nu regret că nu am făcut. Chiar dacă greşesc. E mai bine să regreţi ceva ce ai făcut, decât să te întrebi toată viaţa cum ar fi fost dacă ai fi făcut acel lucru, în momentul acela. Un alt lucru important. Cred că e vital să faci un lucru, să măturiseşti un sentiment, să aprecezi o eventuală comoară la momentul potrivit. Dacă faci asta când deja e prea târziu, de cele mai multe ori încercarea e zadarnică. Nu sunt adepta zicalei „mai bine mai târziu decât niciodată”!