Ne-am pierdut...

Pierduti eram de-atunci, din prima clipa. Feerica intamplare, iubirea noastra, a fost doar o inchipuire. Iubire? Cuvant mare, inventat de idealisti...nu-l mai stiu, l-am sters din vocabular. Daca stau bine sa ma gandesc, asta a stat la baza iubirii noastre…teama de a te pierde. De asta te-am si pierdut. Cu fiecare cuvant, fiecare gest si fiecare clipire a mea simteam ca te pierd si, treptat, am incetat sa ma mai misc…de teama. Si te-am pierdut. Stateam in pat-mbratisati si iti scriam scrisori in gand...si ma rugam sa le citesti. Dar mi-era teama… Doamne, si ce mai agonie! Cum te priveam cand tu dormeai si imi doream sa avem acelasi vis… cu teama. Dar cum altfel? Cum puteam trai cu frica asta? Era o parte din mine, am acceptat-o, am incercat sa ma conving ca in asta consta iubirea, ca asa recunosti iubirea. Ca daca nu simti teama de a pierde ceea ce ai, inseamna ca nu exista un sentiment puternic. Si o simteam…oh, da…o simteam in fiecare secunda. As fi renuntat la tot…la inima, la sange, la tot…numai sa nu mai simt! Am blestemat clipa in care ai intrat in viata mea si m-am mustrat ca te-am lasat, am regretat toata fericirea, am sters toate atingerile si zambetele pe care mi le-ai daruit! Dar in zadar…pata a ramas acolo… Iti scriu…mi-am promis ca n-o s-o fac, dar azi e o zi speciala. E ziua in care nu mai simt nimic! Ziua in care mi-am dat seama ca de fapt tu m-ai pierdut. Punct!